“Ce nu trebuie să spună un preşedinte”

Ca toţi cei care mizează pe instinct mai mult decît pe calcul şi elaborare, pe temperament mai mult decît pe înţelepciune (fie ea şi strict conjuncturală), pe replica usturătoare mai mult decît pe cordialitatea calmă, Traian Băsescu nu pare procupat de problema limbajului, a comunicării adecvate, a igienei stilistice la care ar trebui să-l oblige funcţia. E, ca să zicem aşa, „băiat de băiat“, om dintr-o bucată. „Ce-i în guşă şi-n căpuşă.“ Le spune verde-n faţă. Nu stă prea mult pe gînduri cînd e să te altoiască. Mai ales dacă te legi de el, dacă simte în peisaj vreo „aroganţă“ enervantă. Pînă la un punct, e o alcătuire psihică simpatică, a cărei aură de „sinceritate“, de „autenticitate“ garantează un anumit tip de popularitate. Preşedintele e „de-al nostru“. Nu e fandosit ca alţii, nu vorbeşte în bobote, nu o-ntoarce ca la Ploieşti. Dar asta ne face să uităm că un preşedinte nu trebuie să fie doar „de-al nostru“. Trebuie să fie niţeluş şi „de-ai lor“, de-ai preşedinţilor. Adică să respecte unele reguli, să fie în acord cu „fişa postului“, să ştie bine ce se cade şi ce nu se cade atunci cînd reprezinţi nu particularităţile firii proprii, nu o navă comercială între altele, ci o ţară întreagă. Nu vreau să spun că originalitatea, spontaneitatea, gestul tranşant ar fi, în această postură, interzise. E bine, însă, ca ele să fie ambalate cu grijă, cu inteligenţă şi, dacă se poate, cu un minim bun-gust.

În ultima vreme, Traian Băsescu a evoluat spre o neglijenţă „retorică“ sporită, asupra căreia ar fi indicat să reflecteze, mai ales în vremuri de criză, cînd nivelul de iritabilitate al tuturor e mai ridicat ca oricînd. Un preşedinte nu trebuie, de pildă, să lase impresia că priveşte exodul unei întregi categorii profesionale drept neesenţial. A spune că Revoluţia din decembrie s-a făcut şi în beneficiul celor care vroiau să plece şi n-aveau voie şi că, deci, plecările de-acum sînt o „cucerire“ a democraţiei e ori cinic, ori trivial. În orice caz, e un sofism. Grav e că a reapărut ideea emigrării de nevoie, pe socoteala călătoriei de plăcere. Grav e că sistemul sanitar e în colaps, că medicii sînt blocaţi tehnologic, ofensaţi moralmente, descurajaţi profesional. Da. E bine că oamenii pot să circule prin lume cum vor. Dar ca preşedinte e preferabil să arăţi că, devenit o tendinţă de masă, fenomenul te întristează, te preocupă, te nelinişteşte. Nu să te declari satisfăcut că „rămîn destui“ şi acasă, că fabricăm anual 2000 de alţi medici şi că deci situaţia „nu trebuie dramatizată“. În numele unei mentalităţi asemănătoare, preşedintele a spus cîndva şi că nu trebuie să dramatizăm lipsa autostrăzilor, că turiştii străini pot vizita România cu avionul, că avem prea mulţi filozofi şi prea puţini ospătari, sau că unele forme de învăţămînt sînt caduce, de vreme ce există Google. Astea nu sînt declaraţii „optimiste“ sau „echilibrate“. Sînt retorsiunile euforice ale cuiva care vrea mereu să aibă dreptate.

Un preşedinte nu trebuie nici să se dea pe sine drept exemplu de precaritate salarială: un profesor lucrează 16 ore pe săptămînă, eu – 16 ore pe zi. Ergo: sînt mai prost plătit decît un profesor. E o dublă probă de ignoranţă şi meschinărie. E aproape stingheritor să te afli în situaţia de a explica unui preşedinte de ţară că cele 16 ore de predare ale unui profesor au, ca fundal, lungi zile şi ani de pregătire, că actorii nu „prestează“ strict două ore pe seară ocupîndu-se, în restul timpului, cu tăierea frunzei la cîini, că nu toate meseriile pot fi reduse, cum spunea, cîndva, academicianul Grigore Moisil, la numărul de „ore-cur“ petrecute la birou. E nevoie şi de „ore-cap“, greu cuantificabile. Ca să nu mai spunem că preşedintele nu plăteşte din salariul său nici chirie, nici întreţinere, nici combustibil, că are asigurate, pe gratis (respectiv pe fonduri de protocol), o sumedenie de servicii, pe care muritorii de rînd nici nu le visează. Nu zic: e normal ca preşedintele să beneficieze, pe perioada mandatului său, de asemenea privilegii anexe. Ce nu e normal e ca tocmai el să aducă discuţia la acest nivel.

Preşedintele nu trebuie nici să dea note de bună purtare partidelor politice şi cu atît mai puţin partidului din care provine. A spune: „Nu am nici un amestec în deciziile PD-L, dovadă că dacă era după mine X, Y şi Z ar fi fost evacuaţi“ e ditamai amestecul! Dar aici nu mai e vorba doar despre „ce nu trebuie să spună un preşedinte“. E vorba despre respectul colaboratorilor apropiaţi, despre delicateţe sufletească şi despre loialitate. Despre toate acestea vom vorbi, poate, altădată.

Andrei Plesu - Dilema veche, nr. 340, 19 - 25 august 2010